Max Jacob (1876-1944)
Acum trei ani, în martie 1944, într-o cămăruţă aflată la capătul unui larg culoar al Prefecturii de Poliţie din Paris, cu mirosul ei greu şi caracteristic, sub ochii obosiţi ai unor tineri poliţişti aşezaţi pe băncile lor şi aşteptând, plictisiţi, să se întâmple ceva, mi-a fost dat să-l văd pe Fondane pentru ultima oară. Alături de sora lui, care fusese arestată în ajun împreună cu el – denunţaţi ca evrei autorităţilor franceze (ranchiună ori invidie din partea vreunui confrate?, căci duşmani nu se gândise niciodată că ar putea avea) –, l-am găsit consolând o tânără, pe care o dubă a poliţiei o culesese la ieşirea din liceu pentru a o trimite la Drancy, şi care plângea în hohote.
Îl văd şi acum, în picioare, atât de demn, de liniştit, în lumina mohorâtă a acelei după-amieze de sfârşit de iarnă, privindu-mă cu ochii lui de un albastru deschis, cu sclipiri ţâşnind din chipul brăzdat, cu acel indicibil surâs, deopotrivă tandru şi ironic, în faţa emoţiei mele, pe care de-abia mi-o puteam stăpâni.
Este lesne de înţeles că-mi vine nespus de greu să aştern pe hârtie aceste rânduri: ele spun prea mult ori prea puţin.
Ţin, totuşi, să scot în evidenţă pierderea pe care dispariţia sa o reprezintă atât pentru istoria gândirii, cât şi pentru contemporanii săi.
Benjamin Fondane avea patruzeci şi cinci de ani când ne-a părăsit, în plină activitate creatoare, într-un moment în care forţa lui spirituală se reînnoia, sporea şi se rafina an după an, – căci era din soiul celor pe care îmbătrânirea trupului, o existenţă materială mereu ameninţată, ba chiar boala (şi mă gândesc, spunând acest lucru, la ulcerul care îi atacase stomacul şi despre care el nu vorbea niciodată, dar pe care o uşoară crispare în colţul buzelor îl semnala uneori interlocutorului atent, la capătul mai multor ore, dacă nu de dispute, mereu de discuţii înflăcărate!) îi fac să fie, deopotrivă, mai uşori în aparenţă şi mai profunzi în realitate, mai vioi şi mai umani, mai tineri, într-un sens cu adevărat metafizic al cuvântului. Niciun fel de ochelari de cal nu-l împiedicau să dea curs liber curiozităţii sale; nu înceta să citească, să scrie, să vorbească, să facă observaţii, să trăiască; creierul lui pulsa necontenit; inteligenţa lui dădea impresia ameţitoare a mişcării perpetue (aproape că ţi-ai fi dorit să fie măcar o dată prost de-a binelea!).
Îi plăcea viaţa sub toate formele ei, până şi sărăcia, desigur şi bogăţia, la oraş, ca şi la ţară, fie ziua, fie noaptea… Dar ceea ce căuta cu precădere în această viaţă – tainic vânător mereu neobosit! – era omul viu, cel din spatele operelor sale: actele şi gesturile acestuia, vocea, trăsăturile, existenţa lui secretă pe care prea multele constrângeri, neîntemeiate dar puternice, le mutilează, căci nimic nu era îndeajuns de adevărat din adevărul viu care, după părerea lui, nu datora ceva logicii – acest cal de bătaie!
- Imagine : Max Jacob (1876-1944)
- Site de l’Association Les Amis de Max Jacob
- Text : Stéphane Lupasco (1900-1988) – Benjamin Fondane, filosoful şi prietenul (fragment), Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (ediţie integrală în curs de apariţie). Original francez : Benjamin Fondane, le philosophe et l’ami, în revista Cahiers du Sud, numărul 282, 1947.
Pour citer cet article: Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/ Gratias agimus.
Classé dans:Extraits |traductions|, IN MEMORIAM, Restitutio Benjamin Fondane, Stéphane Lupasco Tagged: Cahiers du Sud, Drancy, in memoriam, Lina Wechsler-Pascal, Luiza Palanciuc, Max Jacob, Mihai Sora, Stéphane Lupasco, traduction du français
